Dicția românilor și graiul moldovenesc

“Am fost și-am rămas moldovean”, spune un personaj din filmul Buzduganul cu trei peceți din 1977. Asta așa va rămâne pentru toți cei care au prins rădăcinile în Moldova noastră frumoasă și plină de viață românească.

Dar ce vom spune, totuși despre graiul moldovenesc? Nu cred că mai există grai în țara noastră care să fie mai pregnant, mai evident și ușor de reperat😊 Încă ceva: nu știu cum se face, dar graiul acesta are asociată o oarecare dulceață românească simplă, necomplicată, care reiese din felul în care moldovenii trăiesc și vorbesc. Iar Nică a lui Ion Creangă și Chirița lui Vasile Alexandri sigur ar fi de acord cu mine în această privință.

Pe cât de frumos putem romantiza graiul moldovenesc (mai ales noi, care ne-am născut și am crescut in Moldova, și atașăm emoție fiecărei amintiri din copilăria noastră în Moldova), trebuie să vă reamintesc și stânjeneala pe care am avut-o, cu siguranță, fiecare dintre noi atunci când ne-am trezit la facultate într-unul din centrele universitare din România: București, Cluj, Timișoara, Oradea, Mureș, etc. Vorba lui Creangă: “Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc….” la felul în care am început, de-odată, să realizez cât de articulat și corect vorbeau bucureștenii (nu toți) în limba română atunci când am ajuns la facultate, la 19 ani, îmi revine imediat amintirea sentimentului de confuzie și de rușine pe care l-am avut când am realizat că, în mare parte, eu nu vorbesc corect românește.

Tendința mea de a spune -i în loc de -e când pronunțam cuvântul “pe” sau orice alt cuvânt se termina în vocala -e (ex. “Uită-ti pi acea parti a paginii” ), sau de a spune  “șî” în loc de “și” (ex: “a venit Ioana șî cu Oana șî cu Iustin”), plus alte erori de pronunție corectă în limba română (ex: “a ajus de dimineațî”) m-au făcut să mă las puțin la fund social 😊

Așa că am început, cum am putut, să îmi reantrenez creierul să proceseze vorbirea corectă.

Vă las aici câțiva pași pe care i-am parcurs eu în încercarea de a vorbi corect limba română:

1. Am vorbit mult mai lent. Graiul moldovenesc e renumit pentru viteza cu care trece peste cuvinte. Ei bine, eu a trebuit să învăț să nu mă las purtată de val în discuții și să încetinesc ritmul de vorbire. A ajutat foarte mult, deoarece începeam să identific care erau, specific, erorile mele cele mai constante, și să acționez în remedierea acestor tendințe.
2. Am realizat că tendința mea numărul 1 de vorbire greșită în limba română era să spun “pi” în loc de “pe”. Așa că am făcut diverse exerciții cu cuvântul “pe”, pronunțat corect. Iată unele dintre ele:
   1. Am pronunțat “pe” de mai multe ori, prima data lent, după care din ce în ce mai repede.
   2. M-am uitat în camera în care mă aflam. Am reperat cateva obiecte (masa, scaun, fereastră, etajeră, raft, canapea, podea, perdea, cutie, etc.). Am alăturat câte unul dintre aceste substantive cuvântului “pe”, și le-am pronunțat împreună: “pe masă”, “pe scaun”, “pe fereastră”, “pe etajeră”, “pe raft”, “pe canapea”, “pe podea”, “pe perdea”, “pe cutie”. Apoi, am luat iarăși această listă de cuvinte alăturate cuvântului “pe” și am început să le enumăr din ce în ce mai repede, fiind atentă la pronunția corectă a lui “e”.
3. Am început să repet cuvinte în limba română care se termină în “e” și pe care eu le pronunțam cu terminația “i”. Luam fiecare cuvânt în parte și îl pronunțam corect de mai multe ori, de la lent la rapid:
   1. Carte
   2. Parte
   3. Spate
   4. Pepene
   5. Zile
   6. Pare
   7. Anexe
   8. Brațe
   9. Alege
   10. Doarme
   11. Ferise
4. Am început să fac enumerări orale cu cuvântul “și”. Îmi enumeram colegii de serviciu, legând prin conjuncția “și” pronunțată corect (“Oana și Ioana și Marius și Raluca și Ovidiu…”), apoi am început să enumăr ingredientele felurilor de mâncare de la masa de prânz/cină (Unt și paste și apă și sos și ton si busuioc și sare și piper și ulei de măsline”), după care îmi enumăram emoțiile/ felul în care mă simțeam (“fericită și încrezătoare și entuziasmată și emoționată”).
5. Am ales anumite cuvinte uzuale din limba română care se termină cu sunetul “ă” și pe care le-am pronunțat rar, insistând pe sunetul “ă” de la sfârșit:
   1. Masăăă
   2. Casăăă
   3. Murăăă
   4. Micăăă
   5. Cocăăă
   6. Dacăăă
   7. Facăăă
   8. Ușăăă
   9. Coaptăăă
   10. Aflăăă
6. Am început să mă înregistrez audio atunci când vorbeam cu prieteni/rude, sau în contexte oficiale la serviciu sau în relația cu diverse instituții (când mergeam pe la ghișee, etc.). Apoi ascultam în tăcere audio-ul. Trebuie să recunosc că fiecare moment de ascultare a propriei voci era ușor dureros. Realizam cât de ciudat se aud anumite sunete ieșite din gura mea. Asta mă motiva mai mult să repet pronunția corectă a acelor sunete.

Acestea sunt unele exerciții de dicție pe care le-am făcut eu singură, cu scopul de a-mi remodela pronunția unor sunete în limba română, și pentru a adopta o vorbire mai corectă, în încercarea de a scăpa de pronunția tipic moldovenească.

Îmi place cum conceptul psihologic al autostrăzii neuronale explică faptul că, atunci când ne învățăm să facem ceva într-un anumit fel, formăm un fel de autostrada a obiceiului nostru. Parcurgem acel drum de atât de multe ori, încât se transformă într-o autostrada a obiceiului nostru (în cazul meu- vorbitul incorect în limba română, datorat limbajului vulgarizat moldovenesc). Totuși, pe măsura în care începem să “ieșim de pe acea autostradă” și să creăm altă “potecă” a obișnuinței (în cazul meu- să pronunț corect în limba română cuvintele pe care înainte le pronunțam conform graiului moldovenesc), vom începe, cu timpul, să lăsăm fosta autostrada pradă stricăciunii, în paragină, și din acea potecă nouă să creăm o nouă autostradă: de data aceasta una bună, a pronunției corecte.

Te provoc și pe tine, drag moldovean, să îți revoluționezi limbajul și să începi să lucrezi la noua ta autostradă: aceea a vorbitului corect în limba română, fără interferența limbajului vulgarizat moldovean.